...De cateva luni contemplez ideea de a-mi asterne toate gandurile intr-o ordine. Fiindca asa cum stau ele asezate acum in mintea mea nu ma ajuta deloc. Asadar, daca se va opri cineva sa ma citeasca, as vrea sa stie ca eu nu scriu ca sa fiu "la moda" asa cum vad ca se obisnuieste acum, nici ca sa imi impun vreo idee, nici ca sa intru in nici un fel de cercuri etc... Scriu pentru ca uneori ma simt slaba, scriu pentru ca ma relaxeaza si imi reda energia si pentru ca vreau sa ma regasesc... Scriu pentru mine. Pentru mine si cele alte cateva persoane din mine. Si de data asta scriu pentru bunica...
Asadar, chiar daca bunica nu mai este de ani buni, eu sunt si voi fi mereu "Dienutza lu`bunica"... o fetita de 10 ani blocata intr-un corp de 28. Nu vreau sa cresc, stiu... Sunt primul copil din 3 in casa, tata a visat mereu ca primul lui nascut o sa faca pipi din picioare (pot incerca si eu ce-i drept, insa stiu sigur ca nu o sa ies curata din povestea asta) iar cand am venit pe lume a facut ochii mari si s-a decis sa ma boteze Diana Constantin R. Yup, Constantin...mama si acum rade cand isi aminteste cat noroc au avut cu doamna care mi-a completat Certificatul de Nastere care a mai adaugat un "a" la final, considerand ca tata e prea emotionat si a gresit.
Asadar, chiar daca bunica nu mai este de ani buni, eu sunt si voi fi mereu "Dienutza lu`bunica"... o fetita de 10 ani blocata intr-un corp de 28. Nu vreau sa cresc, stiu... Sunt primul copil din 3 in casa, tata a visat mereu ca primul lui nascut o sa faca pipi din picioare (pot incerca si eu ce-i drept, insa stiu sigur ca nu o sa ies curata din povestea asta) iar cand am venit pe lume a facut ochii mari si s-a decis sa ma boteze Diana Constantin R. Yup, Constantin...mama si acum rade cand isi aminteste cat noroc au avut cu doamna care mi-a completat Certificatul de Nastere care a mai adaugat un "a" la final, considerand ca tata e prea emotionat si a gresit.
Am crescut la tara pana pe la 15 ani cand, dupa indelungata asteptare si zeci de carti de aventura citite la umbra copacilor din spatele casei mele, mi-am luat zborul... Dar asta e alta poveste, acum as vrea sa mai raman putin la perioada copilariei... cand eram mica am suferit de sindromul "centrul atentiei". Yup, fiindca am fost primul copil din familie am invatat repede sa primesc si foooaaaarrrte greu sa dau. Dar am invatat.
Cea mai vie amintire din copilarie este aceea cu mine prin curte (inconjurata de cateii si pisicile pe care ii adoptam instantaneu daca imi ieseau in cale) si cantand de mama focului la niste spray-uri de ale mamei mele cat era ziua de lunga. Ma visam cantareata...iar vecinii ma visau muta. Si era de inteles. Adica, e in regula sa ai copii, sa se joace, sa fie mai galagiosi uneori...uneori, nu zilnic! Vecinii mei erau adusi in culmea disperarii de ragetele mele de cantareata talentata. Intr-o zi, vecinul de peste drum nu a mai rezistat si i-a explicat tatei ca ma aude din casa si ca ii este foarte greu sa adoarma, deoarece venea dimineata de pe schimbul 3. Tata a discutat cu mama si s-au decis sa ma duca pentru cateva saptamani la bunica, mai ales ca mai erau si fratii mei de care s-ar fi ocupat mai bine daca ar fi fost mai liniste in casa si daca ar fi scapat (macar temporar) de gradina zoologica din curte aproape la fel de galagioasa ca si mine.
Cateva dimineti mai tarziu m-am trezit cu mama aplecata asupra mea...am simtit ca e semn rau, iar cand m-am dat jos din pat am vazut o geanta mare ce astepta pregatita si cuminte la usa. Aveam doar 6 ani dar stiam ca ma tradasera. Am plans tot drumul...si toata ziua...si a doua zi... a treia zi deja, am plans din alt motiv: ma jucam in spatele casei bunicii mele, si cum nu ieseam din casa fara spray-ul meu pe post de microfon, mirosul puternic a atras niste albine si am fost intepata pe tot corpul. Bunica m-a lecuit atunci cu ce a stiut ea mai bine: mi-a dat cu iaurt rece, cu otet, am tinut tampoane cu apa din fantana...si intr-un final mi-a trecut. Aceea a fost saptamana neagra, daca pot sa ii spun asa, pentru ca tot ghinionul a durat exact pana la faza cu albinele.
Cateva dimineti mai tarziu m-am trezit cu mama aplecata asupra mea...am simtit ca e semn rau, iar cand m-am dat jos din pat am vazut o geanta mare ce astepta pregatita si cuminte la usa. Aveam doar 6 ani dar stiam ca ma tradasera. Am plans tot drumul...si toata ziua...si a doua zi... a treia zi deja, am plans din alt motiv: ma jucam in spatele casei bunicii mele, si cum nu ieseam din casa fara spray-ul meu pe post de microfon, mirosul puternic a atras niste albine si am fost intepata pe tot corpul. Bunica m-a lecuit atunci cu ce a stiut ea mai bine: mi-a dat cu iaurt rece, cu otet, am tinut tampoane cu apa din fantana...si intr-un final mi-a trecut. Aceea a fost saptamana neagra, daca pot sa ii spun asa, pentru ca tot ghinionul a durat exact pana la faza cu albinele.
Dupa doua saptamani am devenit foarte atasata de bunica (care avea timp sa imi faca toate poftele, sa ma asculte, sa ma laude, sa imi spuna povesti noaptea la culcare) nu era chip sa ma dau plecata de acolo. Si ori de cate ori tata m-a lasat la bunica se lasa cu plansete si jale mare la intoarcere.
Ani de zile, bunica a fost ca o icoana pentru mine, era o zana cu zambet larg si brate calde. O femeie pe a carei chip nu am vazut nici macar o incruntare in toata viata mea. Se bucura cand ai mei ma lasau la ea si plangea cand ma luau si eu la fel. Si pe bunicul il iubeam mult, insa mereu am fost legata de ea, doar ea avea puteri magice. Ea m-a invatat cum sa scap de visele urate noaptea, cum sa nu imi fie frica de intuneric si m-a indemnat mereu sa imi urmez visele. Bunica m-a invatat sa natura si sa nu imi fie frica de tunete si fulgere. M-a invatat sa iubesc cartile, povestile, sa imi doresc sa descopar lumea.
Casa bunicilor mei era intr-un varf de munte, incat daca te lovea boala acolo, acolo ramaneai. Nu era chip sa ajunga cineva la tine in timp util. De fapt, asa a murit si bunica... Eu am crezut mereu ca avea puteri magice, nestiind ca astmul nu era nici o magie... Iar iarna in care eu aveam 10 ani s-a hotarat sa mi-o ia... de atunci nimic nu a mai fost la fel. Eu nu am mai vrut sa mai merg la casa bunicii, fiindca ea nu mai era; am devenit foarte irascibila si dificila. Imi adusesem parintii la limitele rabdarii. Singurul lucru pe care l-am respectat cu sfintenie a fost ca am invatat. Am vrut sa indeplinesc toate visurile mele...ale bunicii. Am vrut sa plec si sa vad lumea...
Ani de zile, bunica a fost ca o icoana pentru mine, era o zana cu zambet larg si brate calde. O femeie pe a carei chip nu am vazut nici macar o incruntare in toata viata mea. Se bucura cand ai mei ma lasau la ea si plangea cand ma luau si eu la fel. Si pe bunicul il iubeam mult, insa mereu am fost legata de ea, doar ea avea puteri magice. Ea m-a invatat cum sa scap de visele urate noaptea, cum sa nu imi fie frica de intuneric si m-a indemnat mereu sa imi urmez visele. Bunica m-a invatat sa natura si sa nu imi fie frica de tunete si fulgere. M-a invatat sa iubesc cartile, povestile, sa imi doresc sa descopar lumea.
Casa bunicilor mei era intr-un varf de munte, incat daca te lovea boala acolo, acolo ramaneai. Nu era chip sa ajunga cineva la tine in timp util. De fapt, asa a murit si bunica... Eu am crezut mereu ca avea puteri magice, nestiind ca astmul nu era nici o magie... Iar iarna in care eu aveam 10 ani s-a hotarat sa mi-o ia... de atunci nimic nu a mai fost la fel. Eu nu am mai vrut sa mai merg la casa bunicii, fiindca ea nu mai era; am devenit foarte irascibila si dificila. Imi adusesem parintii la limitele rabdarii. Singurul lucru pe care l-am respectat cu sfintenie a fost ca am invatat. Am vrut sa indeplinesc toate visurile mele...ale bunicii. Am vrut sa plec si sa vad lumea...
Am vorbit, nu demult, cu un psiholog care imi spunea ca psihic legaturile mele cu bunica nu s-au rupt niciodata, chiar daca am refuzat sa ma mai duc vreodata in casa in care o gasisem in copilarie mereu. Zicea ceva de un cordon ombilical, de o discutie imaginara pe care trebuie sa o ai cu persoana in cauza...nu mai retin, insa stiu ceva: azi i-am scris bunicii mele pe care o iubesc la fel de mult ca atunci si ii multumesc pentru ca de multe ori a fost "acolo" atunci cand am avut nevoie de ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu