povesti nemuritoare

 Si inca un stres: mai nou toata lumea vorbeste despre "cei doi sori" care se pare ca se vor vedea pe cer anul acesta. Sau incepand de anul acesta. Se pare ca este vorba de o planeta care si-a atins punctul maxim de viata, s-a consumat, si este pe punctul de a se autodistruge prin explozie,  devenind o supernova. Situatia asta se pare ca nu va afecta in nici un fel planeta noastra, datorita distantei la care se produce fenomenul: cca 640 de ani lumina.

    Boon. Acum, parerile sunt foarte contradictorii, unele site-uri zic ca un al doilea Soare va aparea din acest an (luna mai) in timp ce alte site-uri spun ca pana in 2012 nu se va produce acest fenomen. La fel, anumite articole sunt pline de incarcatura pesimista si apocaliptica vis-a-vis de subiect, in timp ce (eu prefer sa cred) altele ne asigura ca nu avem motive de ingrijorare.

    Si asa cum spuneam, mai avem un subiect de consumat nervii, ca doar ar fi anormal sa lasam oamenii sa streze doar din probleme le lor personale. In 1999 ziceau ca in 2000 e sfarsitul lumii si de atunci au mai zis de cateva ori. Apoi, o tot dau pe aia cu Mayasii lor si calendarul fenomenal care spune ca 2012 e ultimul an al Pamantului etc...nici nu vreau sa insist, nu asta conteaza. Partea trista este ca oamenii chiar sunt foarte influentabili... de fapt ce ma mir? Numai vizionarea zilnica a jurnalului de stiri de pe un anume post tv i-a spalat matusii mele creierul...

ganduri imprastiate

... si n-am inchis un ochi nici noaptea asta... Am crezut ca daca o sa citesc o carte, asta imi va lua gandul de la gandurile mele. Un amalgam de intrebari fara raspuns stau in calea somnului meu in ultima vreme... Asa ca iata-ma, dupa o alta noapte nedormita, cu telecomanda in mana dreapta si degetul pe buton: next, next, next... nimic interesant nici la tv... a, femeia care curata blocul in care m-am mutat e treaza si ea... Saraca, e  ora 7 si sunt -20 de grade afara, iar ea isi face treaba...

   Mie imi place sa stau la cafenea. Nu beau cafea. Beau ceai. Cand stau la cafenea, intotdeauna stau la geam. Asa pot sa vad lumea care trece, sa le vad chipurile, reactiile. V-ati petrecut vreodata timpul la cafenea asa? Eu fac asta foarte des, e ciudat poate, insa intotdeauna m-au fascinat oamenii. Ii vezi singuri, sau cu prieteni, animale de companie, incruntati, veseli, tristi, obositi... Oare la ce se gandesc toti oamenii astia: la ce au de cumparat in drum spre casa, la vecina noua de la doi, examenul la mate de joi, la chiria neplatita, masina noua a prietenilor, seful care e un idiot si ii persecuta, salariul prea mic, bolile celor dragi sau chiar ale lor, colegi invidiosi si rai, haine, mancare, copii... zilnic numai pe acea strada din fata cafenelei mele trec mii de ganduri...

    Tu... la ce te gandesti?

sunt o ipocrita!

      Postase astazi un prieten de al meu pe facebook (citez): "Dilema zilei: cat de prost tre sa fii sa sustii o chestie sus si tare si sa tii la chestia asta, un principiu sau o persoana sa zicem, iar dupa ce chestia pe care o sustii contravine cu aspecte din viata ta sau iti da "ignore" sa incepi sa denigrezi principiul/ persoana pentru care bateai toba?"

    Asadar, multi prieteni de ai tipului de care va zic au sarit imediat sa fie in acord cu simtamintele omului, care mai de care mai stiutori si sfatosi. Era clar: tema zilei pe facebook - ipocrizia. Dupa ce am citit majoritatea mesajelor mi-am dat seama: ipocrizia face parte din natura umana: se va naste si va muri odata cu fiecare dintre noi... vazand nonsalanta cu care fiecare dintre cei ce scriau se excludeau din categoria "ipocriti", ba chiar aruncau cu piatra, mi-a venit sa ii judec... am inceput sa scriu si mi-am dat seama: cat de ipocrita sunt... Asa ca asta este ceea ce am scris: "recunosc ipocrizia, stiu cum gandeste un ipocrit, pentru ca si eu sunt o ipocrita..."

    Daca aveti alta parere, feel free to comment...

capul plecat sabia nu-l taie

      Azi chiar m-am enervat...e a nu stiu cata oara cand aud expresia "capul plecat sabia nu-l taie"...Gresit! Total gresit. Si am si exemple in acest caz. Dar nu vreau sa ma uit in curtea vecinilor, ca exemple avem la noi in curte cate vrem. De altfel, NOI ca popor suntem o natie de "capul plecat sabia nu-l taie". Asa au fost stramosii nostri (si cine zice ca nu, e naiv - istoria noastra suna foarte bine cand o citim la noi in tara, dar cand o auzim cum suna in scolile altor natiuni, ungurii de exemplu, nu mai suna la fel) si asa suntem noi si urmasii urmasilor nostri. Suntem un popor de resemnati, de milogi, de inhibati. Asa am crescut noi, cu teama in suflet si asa ne crestem copii. O sa imi spuneti ca nu e asa, ca Revolutia de la `89 poporul a facut-o...mai informati-va. Eu nu va zic decat ca e dovedit ca in momentele grele, poporul se teme sa iasa in strada, iar daca totusi e impins de la spate iese. Insa nu striga... sopteste, iar asta se vede. Orice ne-ar face politicienii, oricator suplicii ne-ar supune noi tinem capul plecat ca asa stim. 

   Pacat...mare pacat ca am fost prea lasi si nu am ridicat capul, fiindca poate ca sabia nu l-o fi taind, insa sigur demnitatea ti-o ia. Iar un om, un popor, fara demnitate... de fapt... vedem cu totii unde ne-a adus incurajatoarea expresie...

   In final, eu adaptez crezurilor mele expresia care mi-a facut sila atat de mult in anii de scoala, incat am ajuns sa urasc istoria. Si spun asa: "capul sus si mintea ascutita, merita sa lupti pentru ceea ce-ti doresti!

brrrrr...

...intr-o pijama pufoasa decorata cu sute de flori, si cu o cana de ceai fierbinte  intre maini, stau  la fereastra: o ceata groasa si amenintatoare ma privea din partea cealalta a sticlei... eram doua rivale: eu o priveam pe ea, iar ea pe mine...deodata, un fior  inghetat imi strabate corpul cu viteza unui fulger: ceata a pus stapanire pe oras, pe strazi, case, oameni, pe tot ce exista.  Tremurand, asez cana pe masuta din sufragerie si ma intorc ca sa privesc si mai adanc in negura mormantala: "acolo e teritoriul ei... Da, acolo da, insa aici - in comfortul caldurii dintre acesti pereti - e teritoriul meu! Aici sunt imuna la frigul de afara, la apasarea cetii..."

     Triumfatoare ma intorc spre cana mea de ceai, care ma astepta aburinda in acelasi loc. O duc la gura in timp ce gandurile incontrolabile si pesimiste se amesteca haotic in mintea mea: "esti singura, ar trebui sa fugi, pe cine o sa suni, e tarziu... Voci imi strigau in urechi, iar  in teama incoltea cu neoprita, crestea, se transforma in frica, frica in groaza, groaza in teroare... "de ce mi se intampla din nou? De ce nu e nimeni acasa in astfel de momente?"
     Pun repede pe masa cana  si fug  la fereasta:"asta trebuie sa fie Iadul..." Inspaimantata, strabat  cu privirea tabloul static si sumbru ce se infatiseaza prin geamul rece:"nu e nimic, n-am de ce sa ma tem..." imi spun. "Si totusi..." Pun mana pe telefon in timp ce privirea mea sta atintita pe geam. Mainile-mi par inghetate, se impotrivesc vointei mele. De ce mi-e atat de greu sa ma misc? Las telefonul jos si ma indrept spre usa:"oare am incuiat?" Pun mana sa verific si in momentul acela...
   Cateva minute mai tarziu eram intinsa in pat, iar pe frunte o punga cu  gheata imi stingea durerea:"ce bine, nu sunt singura!"

...de suflet

...De cateva luni contemplez ideea de a-mi asterne toate gandurile intr-o ordine. Fiindca asa cum stau ele asezate acum in mintea mea nu ma ajuta deloc. Asadar, daca se va opri cineva sa ma citeasca, as vrea sa stie ca eu nu scriu ca sa fiu "la moda" asa cum vad ca se obisnuieste acum, nici ca sa imi impun vreo idee, nici ca sa intru in nici un fel de cercuri etc... Scriu pentru ca uneori ma simt slaba, scriu pentru ca ma relaxeaza si imi reda energia si pentru ca vreau sa ma regasesc... Scriu pentru mine. Pentru mine si cele alte cateva persoane din mine. Si de data asta scriu pentru bunica...
   Asadar, chiar daca bunica nu mai este de ani buni, eu sunt si  voi fi mereu "Dienutza lu`bunica"... o fetita de 10 ani blocata intr-un corp de 28. Nu vreau sa cresc, stiu... Sunt primul copil din 3 in casa, tata a visat mereu ca primul lui nascut o sa faca pipi din picioare (pot incerca si eu ce-i drept, insa stiu sigur ca nu o sa ies curata din povestea asta) iar cand am venit pe lume a facut ochii mari si s-a decis sa ma boteze Diana Constantin R. Yup, Constantin...mama si acum rade cand isi aminteste cat noroc au avut cu doamna care mi-a completat Certificatul de Nastere care a mai adaugat un "a" la final, considerand ca tata e prea emotionat si a gresit. 

   Am crescut la tara pana pe la 15 ani cand, dupa indelungata asteptare si zeci de carti de aventura citite la umbra copacilor din spatele casei mele, mi-am luat zborul... Dar asta e alta poveste, acum as vrea sa mai raman putin la perioada copilariei... cand eram mica am suferit de sindromul "centrul atentiei". Yup, fiindca am fost primul copil din familie am invatat repede sa primesc si foooaaaarrrte greu sa dau. Dar am invatat. 

    Cea mai vie amintire din copilarie este aceea cu mine prin curte (inconjurata de cateii si pisicile pe care ii adoptam instantaneu daca imi ieseau in cale) si cantand de mama focului la niste spray-uri de ale mamei mele cat era ziua de lunga. Ma visam cantareata...iar vecinii ma visau muta. Si era de inteles. Adica, e in regula sa ai copii, sa se joace, sa fie mai galagiosi uneori...uneori, nu zilnic! Vecinii mei erau adusi in culmea disperarii de ragetele mele de cantareata talentata. Intr-o zi, vecinul de peste drum nu a mai rezistat si i-a explicat tatei ca ma aude din casa si ca ii este foarte greu sa adoarma, deoarece venea dimineata de pe schimbul 3. Tata a discutat cu mama si s-au decis sa ma duca pentru cateva saptamani la bunica, mai ales ca mai erau si fratii mei de care s-ar fi ocupat mai bine daca ar fi fost mai liniste in casa si daca ar fi scapat (macar temporar) de gradina zoologica  din curte aproape la fel de galagioasa ca si mine.
   Cateva dimineti mai tarziu m-am trezit cu mama aplecata asupra mea...am simtit ca e semn rau, iar cand m-am dat jos din pat am vazut o geanta mare ce astepta pregatita si cuminte la usa. Aveam doar 6 ani dar stiam ca ma tradasera. Am plans tot drumul...si toata ziua...si a doua zi... a treia zi deja, am plans din alt motiv: ma jucam in spatele casei bunicii mele, si cum nu ieseam din casa fara spray-ul meu pe post de microfon, mirosul puternic a atras niste albine si am fost intepata pe tot corpul. Bunica m-a lecuit atunci cu ce a stiut ea mai bine: mi-a dat cu iaurt rece, cu otet, am tinut tampoane cu apa din fantana...si intr-un final mi-a trecut. Aceea a fost saptamana neagra, daca pot sa ii spun asa, pentru ca tot ghinionul a durat exact pana la faza cu albinele.

  Dupa doua saptamani am devenit foarte atasata de bunica (care avea timp sa imi faca toate poftele, sa ma asculte, sa ma laude, sa imi spuna povesti noaptea la culcare) nu era chip sa ma dau plecata de acolo. Si ori de cate ori tata m-a lasat la bunica se lasa cu plansete si jale mare la intoarcere.
   Ani de zile, bunica a fost ca o icoana pentru mine, era o zana cu zambet larg si brate calde. O femeie pe a carei chip nu am vazut nici macar o incruntare in toata viata mea.  Se bucura cand ai mei ma lasau la ea si plangea cand ma luau si eu la fel. Si pe bunicul il iubeam mult, insa mereu am fost legata de ea, doar ea avea puteri magice. Ea m-a invatat cum sa scap de visele urate noaptea, cum sa nu imi fie frica de intuneric si m-a indemnat mereu sa imi urmez visele. Bunica m-a invatat sa natura si sa nu imi fie frica de tunete si fulgere. M-a invatat sa iubesc cartile, povestile, sa imi doresc sa descopar lumea.
   Casa bunicilor mei era intr-un varf de munte, incat daca te lovea boala acolo, acolo ramaneai. Nu era chip sa ajunga cineva la tine in timp util. De fapt, asa a murit si bunica... Eu am crezut mereu ca avea puteri magice, nestiind ca astmul nu era nici o magie... Iar iarna in care eu aveam 10 ani s-a hotarat sa mi-o ia... de atunci nimic nu a mai fost la fel. Eu nu am mai vrut sa mai merg la casa bunicii, fiindca  ea nu mai era; am devenit foarte irascibila si dificila. Imi adusesem parintii la limitele rabdarii. Singurul lucru pe care l-am respectat cu sfintenie a fost ca am invatat. Am vrut sa indeplinesc toate visurile mele...ale bunicii. Am vrut sa plec si sa vad lumea...

   Am vorbit, nu demult, cu un psiholog care imi spunea ca psihic legaturile mele cu bunica nu s-au rupt niciodata, chiar daca am refuzat sa ma mai duc vreodata in casa in care o gasisem in copilarie mereu. Zicea ceva de un cordon ombilical, de o discutie imaginara pe care trebuie sa o ai cu persoana in cauza...nu mai retin, insa stiu ceva: azi i-am scris bunicii mele pe care o iubesc la fel de mult ca atunci si ii multumesc pentru ca  de multe  ori a fost "acolo" atunci cand am avut nevoie de ea...

me, London and many, many Blahniks

       Pantofii -  meniti sa aduca o lume de vis la picioarele tale... cand i-am descoperit prima data abia invatasem sa merg , iar mama a fost nevoita sa isi ascunda toti pantofii, fiindca primul meu instinct era sa imi pun piciorusele in ei. Anii au trecut, insa instinctul meu s-a conservat, iar dupa ce in copilarie i-am distrus mamei aproape toti pantofii la care tinea, am ajuns sa am propria mea colectie de pantofi. O colectie vesela si colorata, asa ca mine. Am pantofii norocosi, pantofii de "azi nu vorbesc cu nimeni", cei de "vino-ncoa", sau "sunt o timida" etc... de fapt, pantofii mei sunt niste prieteni care ma insotesc peste tot.  Intr-o nota mai ironica as putea spune ca nu pot trai fara ei, dar nici ei fara mine.  

     Despre Manolo Blahnik nu auzisem de foarte multe ori inainte de a pleca la Londra. In unele dintre episoadele serialului meu preferat, personajul principal Carrie Bradshaw mentiona acest nume cand vorbea de pantofi. Nu am banuit nici o secunda ca aveam sa o inteleg perfect pe frumoasa new yorkeza...

     In Londra am locuit aproximativ 5 luni, timp in care m-am decis sa muncesc pentru a ma sustine financiar, desi parintii mei s-au oferit sa ma ajute din acest punct de vedere. Asa ca, in 3 zile  eram angajata la un magazin de imbracaminte din Sloane Square. Adaptarea mea s-a produs aproape instant: am descoperit ca ador Londra, magazinele, viata, oamenii, mancarea...tot! Imi faceam munca cu mare drag, iar in fiecare zi cunoasteam oameni noi. In una din zilele ploioase londoneze, in magazin a intrat un barbat foarte prezentabil, cu o alura impunatoare si stilata.  Avea in jur de 40 de ani, parul grizonat, peste camasa alba purta un sacou bleumarin de catifea, jeansi si o pereche de pantofi impecabili.  Nu stiu daca firea mea vesela sau glumele mele total nesarate l-au determinat sa ma invite la cina. Sau poate avea doar o zi proasta si a vorbit fara sa gandeasca. Stiu doar ca  a plecat cu o camasa si cu promisiunea mea ca o sa ne revedem sambata. Nici nu stiu de ce am acceptat, mai ales ca  fiind o fire emotiva am evitat mereu astfel de situatii... insa, era ceva la acel om, ceva ce imi inspira incredere si siguranta. 

    Sambata la 19:40, Old Church Street, Chelsea, sub o umbrela care risca sa se rupa la fiecare rafala de vant, stateam cu parul total dezordonat si hainele pline de apa, iar ploaia haotica nu parea ca ar vrea sa se opreasca. Trecusera 10 minute de cand asteptam si, dezamagita, incepusem sa imi croiesc un nou plan pentru seara respectiva, mai ales ca prietenele mele erau in oras. Cand m-am intors sa plec am recunoscut fata pe care o vazusem in magazinul meu cu cateva zile in urma. Era mai stilat decat imi aminteam...

   Dupa o seara nemaipomenita (in care am vorbit despre mancare, locatii frumoase din lume, zodii, haine, incaltamine) mi-am dat seama ca imi facusem un nou prieten in Londra.  Amicul meu proaspat s-a oferit sa ma conduca acasa, insa am refuzat. Nu am refuzat insa o alta propunere. In drum spre statia de autobuz era un magazin cu incaltaminte, despre care mi-a spus ca este unic in Londra.  Papucii sunt ca niste fiinte  pentru mine, astfel ca am acceptat ca, in trecere, sa il vad chiar daca era inchis demult. Ajunsa in fata sutelor de modele unice prezentate ca niste diamante intr-o vitrina de lux m-am simtit ca Alice in Tara Minunilor... erau unici cu adevarat si extrem de frumosi... i-am aratat amicului meu cateva perechi care m-au lasat fara suflare, am mai povestit o vreme despre Manolo Blahnik - se pare ca strainul din fata mea stia anormal de multe date despre acest magician al pantofilor - si am plecat fiecare pe drumul lui.

      Cateva zile mai tarziu, imi serveam clientii in magazin si l-am vazut...venise din nou. Nu am povestit prea multe, era o zi plina pentru mine. Insa la plecare mi-a lasat un card si a insistat sa revin curand la mazinul cu pantofi si sa ii probez. Cateva minute mai tarziu,  in magazin am ramas doar eu  si cartea lui de vizita... Am citit: "Executive Director Manolo Blahnik London"... brusc, am realizat... 

    Nu l-am mai vazut de atunci, insa am citit cu cateva zile inainte sa parasesc Londra intr-un ziar local un interviu cu el. Se pare ca era fiul Evangelinei Blahnik Rodriguez, sora celebrului creator...

de ce sa scriem?

    ...Chiar nu avem cu cine sa vorbim, au disparut zilele in care oamenii chiar se ascultau unii pe altii?... ma uit nedumerita la prima mea postare EVER... nu nu imi vine sa cred. Eu, care sunt atat de vorbareata...am ajuns sa tac si sa scriu. Mi-a fost greu sa ajung aici, dar ma gasesc intr-un moment al vietii in care oamenii la care ma duceam sa vorbesc sau care veneau la mine sa vorbim, nu mai au TIMP !...

   In fapt, daca ne uitam in jur, realitatea e trista: stim ca avem o multime de maidanezi, dar nu stim cum sa scapam de ei, stim ca inca se mai nasc copii, dar din pacate nu ii mai vedem pe strazi - sunt prea ocupati cu internetul si jocurile de ultima generatie - nu mai joaca nimeni "sotron" si "baba oarba", stim ca avem prieteni, insa hai sa recunoastem sincer: cati dintre noi se mai vad cu prietenii asa cum ar dori? De stat de vorba despre "nimicuri" nici vorba: suntem mult prea ocupati, stresati, frustrati, infometati, ahtiati... nu mai avem nici un chef de lucruri simple ca palavrageala cu prietenele ore in sir pe o banca in parc - acum palavragim, dar pe facebook, messenger si alte canale de comunicatie online. Nu stiu daca o facem pentru ca ni se pare mai cool asa, sau doar pentru ca am devenit cu totii mai lenesi. Nu vi se pare ca sentimentele sunt pe patul de moarte intr-un spital parasit? Nu vi se pare ca suntem cam ultimele generatii de "umani"... se nasc si cresc roboteii...

    M-am chinuit o dupa masa intreaga sa imi scot nepotelul de 3 ani jumate afara la joaca, doar a nins! Imi amintesc cu cata bucurie zburam eu afara din casa... nu am reusit. Desenele animate erau prioritare, clar... si atunci mi-a venit: cum o sa comunice piticii astia atunci cand vor deveni adulti? Cum vor iesi la plimbare, creste copiii, cunoaste sentimente unice... pentru ca noi, din punctul asta de vedere, am fost norocosi: noi am stiut sa ne jucam. Acum mai stim inca sa vorbim... dar ei ? ...